Un magazin pe strada Lipscani, cu o firmă luminoasă pe care scria cu litere de-o şchioapă: “La Don Calache – Magazin de coloniale”. Pe geamuri şi pe uşa de la intrare tot felul de anunţuri îmbietoare despre mărfurile pe care le puteai găsi în magazin. Dacă nu găseai un articol în marile magazine ale Bucureştiului, se găsea cineva care să te lămurească: “Du-te, măi nene, pe Lipscani, la magazinul lui Calache, că acolo găseşti orice…”
Don Calache era un bărbat la vreo 48 de ani, frumos, şaten, cu părul bogat, uşor ondulat, veşnic cu zâmbetul pe buze, care devenise un adevărat exemplu pentru târgoveţii de pe Lipscani prin felul amabil şi curtenitor în care trata pe oricine i-ar fi călcat pragul prăvăliei. Era în aceeaşi măsură sociabil, dar şi extrem de discret; nimeni nu-i cunoştea viaţa de familie ori viaţa personală.
Clientela lui Don Calache era foarte variată şi acoperea cam toate păturile sociale. Aducea mărfuri din cele mai diverse numai ca să-şi poată mulţumi clienţii obişnuiţi ori să-şi atragă noi clienţi. Ziua şi-o petrecea fie în prăvălie, cu clienţii, fie pe un scaun, în faţa magazinului, atunci când nu avea muşterii. Puţin enigmatic, puţin misterios şi straniu, nimeni nu reuşise să-i pătrundă în intimitatea sufletului şi, dacă păstra vreo taină, o purta cu demnitate, discreţie şi bărbăţie. Ducea o viaţă liniştită, plină de respect şi stimă faţă de vecini, de clienţi şi de colocatarii săi de pe Lipscani, pe care îi considera ca pe o a doua familie. Nu cerea la nimeni nimic şi nu se plânsese niciodată, nimănui, de nimic.
Don Calache avea şi el, ca orice om, un hobby, o pasiune, un viciu sau cum vreţi să-i spuneţi. Când se apropia luna septembrie, luna tulburelului, a strugurilor cu ciorchini mari şi negri, a mititeilor sfârâind pe grătare şi a mustului dulce, îl apuca un dor de ducă irezistibil! Te pomeneai într-o bună dimineaţă cu magazinul închis, cu obloanele trase şi bine zăvorâte cu drugi de fier, deasupra uşii un afiş cu litere mari, mari de tot: ”Magazinul se deschide pe data de 1 Octombrie 1939”. O birjă îl ducea pe Don Calache tocmai la margine de Bucureşti la cârciuma “Trei Coceni” a lui Nea Iorgu Sprâncenatu…
“Bine-aţi venit conaşule! De-o săptămână vă aşteptăm cu odaia pregătită! Tincuţa, nevastă-mea, se uita zilnic cu mâna la ochi să vadă în zare dacă nu coboară pe uliţă birja aducând pe conaş Calache… Mulţumim lui Dumnezeu că aţi ajuns cu bine! De azi încolo nu vom duce lipsă de musafiri. Ne purtaţi mare noroc conaşule!”
Ce toamnă minunată! Ce viaţă arhaică la margine de Bucureşti… Căsuţe mici, grădini şi curţi curate, unele cu prispe, altele cu pridvoare, un pitoresc deosebit acestor locuri. În acest colţ mic de lume, toţi oamenii aveau un zâmbet anume pe feţele lor. Mulţumiţi de viaţă şi de soartă, oamenii se învăţaseră să trăiască simplu, modest şi cinstit. Trăiau prezentul cu intensitate şi nimeni nu părea măcinat de grija zilei de mâine. Prieteniile se legau sincer şi dezinteresat. În acest mediu pitoresc şi rustic, conu Calache se simţea deosebit de bine.
Prima zi s-au depănat amintiri; ce s-a mai întâmplat de anul trecut. Aşa a aflat conaşu Calache că Piranda, soţia lui Ciurdel i-a mai născut un băiat, al nouălea, să-i trăiască. “Paraschiva, soacra lui Ciurdel, s-a stins şi ea la nouăzeci fără doi ani, Dumnezeu s-o odihnească, că tare ştiutoare mai era. Când îţi ghicea coana Chiva în cafea sau îţi dădea în cărţi toate se adevereau întocmai. Dumitra lui Gavrilă nu a făcut nimic pe la doctori, dar, după câteva descântece, s-a pus pe picioare. …E adevărat că a murit cam după o lună, însă din cu totul alte motive: cum venea seara de la o nuntă, trecută binişor cu băutura, s-a împiedicat de o piatră, a căzut în cap şi acolo i-a cântat cucu! Straşnică femeie, nu găseai în tot Bucureştiul una mai specialistă! Numai eu ştiu câte fete a măritat cu nouă noduri, câte artiste mari îşi aduceau iubiţi de peste ţări şi mări la sânul lor. Ehei! veneau domni şi din permelament să-i ajute să fie iubiţi de cântăreţe şi artiste de pe scenă…”
Ca de obicei, telefonul fără fir avea să funcţioneze perfect. Majoritatea prietenelor şi cunoştinţelor aflau de sosirea conaşului Calache. Primii care au ţineau să-l salute erau, ca mai întotdeauna, Ciufu şi Fufu, tată şi fiu, viorişti celebri, veniţi cu ostineală tocmai din îndepărtatul Ferentari! Grupul de cunoştinţe şi prieteni se reconstituia, încetul cu încetul, şi totul prindea viaţă în jurul cârciumei ”3 Coceni”.
În fiecare seară liniştea micului colţ de Bucureşti era străbătută de muzică de petrecere şi cine ar fi crezut că omul paşnic şi liniştit era un petrecăreţ, uneori exuberant, alteori sentimental, plin de nostalgie, melancolie, chiar ursuz în anumite momente…
Don Calache avea însă leac imediat pentru aceste trăiri; îi chema pe Ciufu şi pe Fufu, le lipea câte o hârtie de un sutar pe viorile lor vechi şi le spunea aşa: “Măi, voi ştiţi ce aveţi azi de făcut?” “Ştim, conaşule, cum să nu ştim… Hai, Fufule tată, nu vezi că ce supărat şi îngrijorat e conaşul?” Şi imediat degetele lor dibace ciupeau strunele dând viaţă melodiei “Pe lângă plopii fără soţ”. Cu o sticlă de zaibăr în faţă, cu două lacrămi discrete în colţul ochilor, Don Calache le spunea să treacă la “Pe sub fereastră-ţi curge un râu”. În aburii melancoliei şi după multe pahare de zaibăr, Don Calache îi pupa pe Fufu şi Ciufu şi le spunea: “Măi, voi habar nu aveţi ce rană se ascunde sub buzunarul de la vestă; uite mă, aici, în partea stângă…”
Măcar pentru o seară, muzica şi băutura erau liantul unei efemere, dar sincere prietenii… “Odată am fost la un local unde cântau Ioana Radu şi Maria Tănase. Atunci, în acea seară, a zburat şi nu a mai venit.” “Cine a zburat, conaşule, şi cine nu s-a mai întors?” “Atât, aşa cum v-am spus; habar nu aveţi şi n-o să ştiţi niciodată.” “Aşa-i, conaşule, aveţi dreptate. Chiar nevastă-mea, Piranda, zicea: măi, să nu supăraţi cumva pe boier Calache. Cu banii de la el am îmbrăcat copiii, am cumpărat pentru Zambilica, Argentina şi Rozalia cea mică câte o rochiţă de postav gros iar la cei doi băieţi gemeni izmene şi fesuri de lână pentru cap. Straşnic om e boier Calache; în fiecare toamnă ne ajută ca un părinte adevărat… Dumnezeu să-i dăruiască numai bucurii şi să se bucure de o păsărică sau o vrăbiuţă, ce ziceţi voi că i-a zburat; să se întoarcă din nou la cuibuşor…”
“Voi ştiţi Păsărică, mută-ţi cuibul şi te du?”, schimba vorba Don Calache, “ia să-mi faceţi voi cântarea asta…” A doua zi, după o seară cu lacrămi şi melancolie, toate lucrurile intrau pe făgaşul lor normal: Coana Tincuţa ştia că ciorba de potroace şi învârtita cu brânză de oi îl făceau pe conaşu fericit şi mulţumit de viaţă. Ca din neant apărea şi zburlitu’ cu un acordeon vechi dar, când îl umfla, ziceai că tot văzduhul se bucură…
“De unde ai apărut, măi zburlitule?” îl întreba conaşul. “Ei, am auzit de dumneavoastră şi ne-am hotărât, eu cu prietenii mei, trombonistu’ şi toboşaru’ să cântăm luna asta pentru matale… Mâine venim toţi trei tocmai din Cărămidari, o să vă placă de noi conaşule, ştim nişte cântece de dor şi de inimă albastră de ţi se rupe sufletul!”
Se răspândise vestea în toate cotloanele Bucureştiului despre cârciuma „3 coceni” de la mahalaua nordului. Afacerile înfloreau, zilnic soseau noi muşterii să vadă şi să se convingă de ospitalitatea lui Nea Iorgu Sprâncenatu. Mititei cu muştar şi mujdei de usturoi; o bardacă de zaibăr numai aici găseşti după reţeta coanei Tincuţa.
Duminica localul era neâncăpător. Numai conaş Calache stătea în jiltul său din capul mesei bucurându-se de clipele frumoase. Oamenii veneau la “3 coceni” să se distreze nu să bea ca să se îmbete. Fufu şi Ciufu executau cu cinste şi patos comanda vr-o unui nostalgic, ce-şi depăna amintiri de neuitat. Duminicile şi sărbătorile oamenii mai încingeau şi câte o sârbă sau bătută ca-n Ardeal! Doi ceferişti care făcuse armata la Turda , îi spuneau lui Zburlitu şi celor doi ceteraşi (scripcari, viorişti): să tragă un ciardaş ca-n Ardeal iar ei se dezlănţuiau dansând de se ridica colbul mai înalt de 2m din podelele lui Nea Iorgu.
Dansul, muzica şi glumele erau o necesitate organică, a oamenilor din acea perioadă. După o astfel de seară petrecută la „3 coceni” se declarau mulţumiţi şi cu bateriile încărcate. Glumele şi bancurile făceau parte din meniul serii. Glume cu olteni, cu evrei, cu doctori, cu avocaţi şi mai ales din viaţa militară făceau diliciu petrecerii. Hohotele de râs le dădeau un plus de bucurie, de sănătate şi de bună dispoziţie. –Ce stres, care stres, ce este şi de unde vine? Nimeni nu auzise de boli neorologice.
Viaţa se desfăşura fără complexe care să-i macine pe oameni cu probleme inutile şi nefolositoare. Dintre sărbători ei cunoşteau paştele, crăciunul şi hramul de Sf.Elefterie. Mai sărbătoreau românii odată pe an ziua de „10 mai”. În această zi au venit din Germania nişte domni regi, care să ne conducă ţara. Regii ăştia oameni de treabă şi cu multă învăţătură de carte. Pe ziua de „10 mai” se făceau serbări cu băutură, mâncare, cântece şi poezii. Toată lumea mulţumită: Ei de noi că i-am primit frumos şi noi de ei, că, ne conduc bine. Despre lefuri, şcoli şi impozite către stat să se ocupe guvernul domle, că de aia e guvern; n-o să le purtăm noi de grijă. Avem destule griji în gospodăriile noastre. De ce să ne frământăm creerii cu problemele lor. Dacă le-o plăcut să se bage în politică să se descurce nene; îi priveşte.
Oamenii în discuţiile lor, căutau pretexte de împrietenire, de a se informa unii pe alţii despre experienţe plăcute din viaţă şi activitatea lor. Aceasta era lumea în care Don Calache, se simţea în elementul său. Cobora în mijlocul petrecărăţilor, le gusta glumele, veselia şi exuberanţa lor. Odată au popsit la „3 coceni” doi firfizoni îmbrăcaţi în vestoane vărgate, cu pălării tari care spuneau că au lucrat la teatru ca artişti. Pe noi ne-au dat afară de la teatru de comedie, pe motiv că eram cei mai talentaţi actori. Invidia, Don Calache, egoismul lor conaşule!
Talentul nostru le-a stârnit răutate şi iată că astăzi lucrăm cu trupe ambulante, de comedieni! Noi nu cerşim boier Calache, nici nu ne umilim, dar poate consimţiţi să ajutaţi pe aceste suflete mari de actori măcar cu doi, trei bănuţi! Don Calache înţelegea ce fel de actori sunt ăştia şi totuşi le oferea câte un bănuţ pentru o halbă de bere şi doi, trei mititei. După o astfel de gustare, aceştia se întreceau cu tot felul de lucruri hazlii. Glume cu sare şi piper, întâmplări din viaţa lor de artişti ambulanţi: spontani, glumeţi, ştiau melodii ca nimeni alţii de-ale lui Ion Vasilescu şi Ionel Fernic.
Citeau pe faţa clienţilor ce dor îi frământa şi cei care îşi înecau oftatul într-o jumătate de zăibărel. Astfel aceşti firfizoni reuşeau să mai ciupească câte un bănuţ de la muşterii lui Don Iorgu. În aceste seri buzunarele lui Don Iorgu se umpleau doldora de bani, iar Don Calache se considera cel mai câştigat dintre toţi clienţii. Toate grijele magazinului le lăsase pe Str.Lipscani. La Nea Iorgu gluma, parodia, muzica şi bucatele coanei Tincuţa nu te lăsa în braţele nostalgiei sau melancoliei. Ştia Don Calache că învăţătura de carte de la şcoala, educaţia de la părinţi este foarte preţioasă.
Dar Don Calache a mai învăţat ceva şi anume: Că şcoala vieţii este foarte importantă, pentru cei care vor s-o înţeleagă. Fraze înţelepte şi pline de tâlc, le-a cules din gura unor bătrâni, care emanau din interiorul lor frumuseţe, înălţare şi lumină. La aceste cârciumi de (cartier) de mahala se opreau fel de fel de oameni din toate păturile sociale. Zilele şi săptămânele au tecut cu multe bucurii, fărăgriji cu o toamnă binecuvântată de belşug şi vreme bună. Gata! Au mai rămas două zile şi Don Calache să plece. De pregătiri se ocupa doamna Tincuţa cu Nea Iorgu. Se respecta formula întocmai ca în fiecare an. Nu trebuia sa se lipească nimic de protocolul cunoscut. Toate amănuntele erau respectate cu sfinţenie. Un număr de şase(6) trăsuri se încolonau după cum urmează: În prima trăsură Don Calache cu bastonul argintat şi pălăria de fetru cu boruri tari într-o poziţie relaxantă. În a doua trăsură Fufu şi Ciufu cu viorele parcă gata de atac, în a treia toboşarul cu toba lui, în a patra zburlitul cu acordionul agăţat de gât, în a cincea două geamantane, îmbrăcăminte care-l însoţise pe conaş în timpul vacanţei, în trăsura a şasea se află o damigeană burduhoasă plină cu tulburel, o legătură mare cu tot felul de pârjoale, brânză de oi şi plăcinte care-i plăceau mai mult conaşului.
“Măi, Nea Iorgule, ţi-a plecat chiriaşu’ Calache?” “A plecat, Fane…” “Straşnică dambla mai are şi omu ăsta, nene...” “Ce să-i faci? Asta e boala lui Calache.” “Ce s-aude fraţilor, la ce vă holbaţi aşa, parcă vedeţi vreo minune?” “Cum să nu ne uităm, tu nu vezi că soseşte Don Calache, cu alaiul lui de trăsuri pline de muzicanţi îmbrăcaţi ca la circ?” “Doamne, Maica Domnului, multe boli or fi în lume, dar boală ca damblaua lui Calache, nu cred să fie alta…” “De ce vă închinaţi coană, Aneto?” “Păi cum să nu mă închin, omule? Boala asta a lui Calache e boală grea, dacă vrei să mă-nţelegi…”
“Ei bine, să facem puţină linişte, văd că s-au oprit în faţa magazinului.” Don Calache se coboară tacticos se opreşte şi adună pe toţi muzicanţii cu instrumentele într-o singură trăsură. Pe ceilalţi îi plăteşte cu câte doi poli de parale şi-şi ia rămas bun; oamenii pleacă mulţumiţi, de afacere şi de câştig. Ciufu, Fufu, zburlitul şi toboşarul s-au grupat şi au cântat tot timpul până Don Calache a descuiat magazinul, a ridicat obloanele, a deschis geamurile: I-a plătit onorabil luându-şi rămas bun de la ei. Cu lacrimi în ochi, muzicanţii au încercat din toate puterile să cânte marşul din opera „Trubadurul” de răsuna tot Lipscaniu. Că doar unu-i Don Calache!
Despre această ciudăţenie a lui Don Calache, se auzise în toate colţurile şi cartierele Bucureştiului. “Tu nu vezi, maică, cum se ţine acesta scai după fata lui Dumitrache? De, o fi având boala lui Calache!” Orice viciu, orice pasiune, orice slăbiciune era taxată cu boala lui Calache. Se răspândise aşa de mult această vorbă încât pătrunsese în toate mediile la oraş şi la ţară. Dacă aveai un fix pentru ceva şi te urmărea o idee sigur aveai boala lui Calache. Despre episodul sosirii sale cu şase trăsuri se discutau fel de fel de scenarii.
Liniştit, calm şi imperturbabil Don Calache a început să se organizeze pentru bunul mers al magazinului. Discret, cu poftă de lucru, nu discuta nimic de viaţa sa particulară. Unii din vecini îl încercau să-l ispitească despre dispariţia lui de o lună. Însă Don Calache ocolea totdeauna întrebările şi aborda alte subiecte. Enigmatic şi tăcut îşi trăia viaţa în felul său intim, hrănindu-se cu trecutele amintiri. Nu permitea nimănui să-i pătrundă în teritoriul sfânt şi sacru al inimii sale. Evenimentul domnului Calache se stingea în momentul apariţiei altor noutăţi.
Oamenii, dornici de senzaţii tari, gustau toate zvonurile şi întâmplările care erau proaspete pe piaţă. Totuşi porecla care a prins cel mai bine şi a dăinuit cel mai mult a fost „Boala lui Calache”. Această apreciere adresată, unor persoane, era privită ca o constatare negativă. Şi după război am auzit persoane în vârstă folosind epitetul: “Tu nu-l vezi? Cred că e lovit de boala lui Calache... Umblă teleleu, pleacă lipseşte câte o lună, două, apoi revine acasă, năuc şi buimac. Ăştia cu boala lui Calache vorbesc puţin, sunt retraşi, timizi…”
O pagină de viaţă! Un personaj ciudat şi straniu, care făcea pe oameni să ţese tot felul de glume, snoave şi zâmbete în acea perioadă liniştită de viaţă înainte de începutul celui de al doilea război. Dorinţa de a râde, de a imita, de a face farse şi fel de fel, de şotii pe seama prietenilor era un mod de distracţie şi bucurie.
Această stare a fost întreruptă într-o bună zi de sirenele şi ordinul de mobilizare, care a chemat la datorie pe toţi bărbaţii de la vârsta de 18 şi până la 60 de ani să-şi apere patria şi hotarele ţării. Cursul istoriei s-a schimbat mult, începând cu anii 40-41. Şi Don Calache a plecat cu unitatea sa până dincolo de Sevastopol; iar într-o noapte toată această unitate a fost decimată. Strada Lipscani a fost văduvită de acest personaj plin de culoare şi de pitoresc. Despre conu Iorgu de la „3 coceni”, nu am putut afla nimic, parcă-l înghiţise pământul.
Dar viţaa îţi oferă şi multe surprize. Într-o seară, sorbind o halbă la Carul cu Bere, pe cine credeţi că văd? Ciufu şi Fufu scârţiau din vechile lor viori melodii de jale şi de dor. În jurul lor, bărbaţi care scăpase de pe front. Aceştia îşi vărsau în pahare câte o lacrimă pentru cei pierduţi în vâltoarea frontului şi a bombardamentelor. “Măi, baragladine, toată lumea pe front şi voi staţi aciuaţi la Carul cu Bere?” “Ce să facem conaşule? E oameni mulţi necăjiţi şi au nevoie de noi, să le alinăm durerile!”
“Dar matale, conaşule nu ne poţi avansa cu un pol ca să-ţi cântăm o cântare pentru gagica lu’ matale?” “Bine, măi, luaţi un pol că nu mă pot supăra pe voi. Totuşi îmi sunteţi simpatici!” “Sărutăm mâna, conaşule şi să fie de sufletul lui conaş Calache; straşnic om, să-i fie ţărâna uşoară dacă a murit pe front. Amin.”
“Nea Fane…e…e măi Nea Fane, măi…i…!” “Ho, mă, ce strigi aşa, Fufule, ce arde, ce s-a aprins?” “Dă-te mai la gard, să-ţi spun o veste care să te dea pe spate 3 zile…” “Ce veste aşa straşnică, măi Fufule?” “Nea Fane, să ştii că a venit conaş Calache de pe front din război; l-am văzut cu ochii mei!”
“Taci mă, că nu te cred; parcă s-auzise că a murit. Cum a apărut aşa dintr-o dată? Şi unde anume l-ai văzut? Cum arată şi cu cine mai era?” “Uite cum a fost Nea Fane: eu cu Ciufu ne făceam programul artistic la Caru’ cu Bere. Deodată, cine crezi că apare în local? Conaş Calache cu o damă la braţ. M-am uitat, m-am şters la ochi, să văd dacă nu visez şi, adevărat, era conaşu’ cu dama…” “Măi, Fufule, lămureşte-mă cine era dama şi ce înseamnă damă.” “Păi, Nea Fane, damăînseamnă că nu eşti nici doamnă, nici muncitoare. Un fel de amestecătură între cocoană şi slugă.”
“Bine, bine şi ce au spus, nu i-ai întrebat?” “Conaşu’ a spus că dama este soţia lui, o cheamă Raisa şi este din satul Voroşilovca, nu departe de oraşul Harcov. În acest sat unitatea militară a lui Conaşu fusese cazată pentru refacere în urma unei lupte crâncene. Aici soarta şi destinul i-a scos-o pe Raisa în cale, la gospodarul unde fusese cazat. Focoasă, cu ochi calzi pătrunzători, cu părul blond numai inele, l-a dat gata pe conaşu şi în 3 săptămâni au făcut şi cununia. Borşurile ucrainene, colţunaşii cu brânză, plăcinte moi pufoase şi mângâierile Raisei l-au făcut pe conaşu s-o roage să vină cu el în România. Raisa a consimţit că-l iubea cu adevărat.”
“Au sosit în ţară cu trupele Tudor Vladimirescu. I-am întrebat de magazinul de pe Lipscani!” “Ce să fie,” a răspuns, oftând, conaşu’, “şi Lipscanii a fost pisat de câteva ori de escadrilele de avioane. Totul este şters şi măturat; nimic nu se cunoaşte din ce a fost!” “Şi cum vă gândiţi să vă descurcaţi mai departe conaşule?” l-am întrebat. Cu delicateţe şi blândeţe în glas a intervenit Raisa: “O să ne descurcăm bine. Chiar mâine plecăm la Băileşti, lângă Caracal, în judeţul Olt. Acolo Calache al meu are două pogoane de pămât, le vindem şi încropim un magazine de mărunţişuri chiar în Băileşti. Peste două luni voi da naştere unui fecior ca să aibă Calache al meu şi un moştenitor, apoi câţi vor fi de la Dumnezeu…Eu m-am hotărât să deschid un atelier de croitorie, că nimeni n-o să mă întreacă în toată Oltenia. Am învăţat meserie de la o româncă, măritată cu un căpitan rus. Maestră, domnule, nu altceva! Veneau cocoanele tocmai de la Kiev să-şi coase rochii şi costume fel de fel. De la căpităneasa asta am prins drag de români. Vorbea numai româneşte cu mine şi mă învăţa de toate ca o mamă! Cine ştie pe unde or fi acum, Dumnezeu să-i păzească şi să-i ocrotească de toate relele!”
Harnică, iubitoare şi sufletistă, Raisa a devenit în scurt timp cea mai respectată femeie din Băileşti. Bună gospodină, bună soţie, bună mamă şi mai cu seamă croitoreasă de lux din tot judeţul Olt. Calache a progresat şi a prosperat lângă Raisa, bucurându-se amândoi de respectul tuturor cetăţenilor din Băileşti.
“Ascultă dragule, uite ce mi-a spus o clientă săptămâna trecută. Că la Bucureşti, pe strada Lipscani, era unu’, Calache, care avea un magazin mare de coloniale. Acest Calache avea o boală a lui numită boala lui Calache. Nu cumva tu erai acela şi poate aveai o boală anume da care mie nu mi-ai spus?” “Ba da, Raisa, eu am fost ăla…” Pasiunea, povestită sincer de Calache soţiei sale o fost gustată şi apreciată. “S-a făcut târziu, dar înainte de culcare te rog să-mi promiţi că în vacanţă vom merge şi noi la Bucureşti, să căutăm cârciuma 3 Coceni a lui Nea Iorgu Sprâncenatu…”
