sâmbătă, 31 august 2024

Felix!!

 După un an de strâns strașnic din părțile sudice, ajungem la Felix, iubirea concediilor mele, acuma...bine , am mai greșitără în ultimii doi ani față de ea(stațiunea) însă am revenit spășit și cu coada între picioare.

De vreo 8 ani trag la pensiunea Veronica, proprietarii s-au obișnuit deja cu noi: la ambasadă, nu?

-Da doamnă, acolo ne simțim ca acasă.

Cum ce ambasadă...aaa, ambasada este prima cameră construită de ei peste o bucătărie de vară și spălătorie, fiind cumva la etaj au numit-o  ”la ambasadă ”.

Booon, purcedem la piscină, eu la un moment dat lungit în apă cu ochii închiși în  pișcină (românii știu de ce)cu nește țevi ce dirijau apa spre mijlocul meu fragil apa termală mă trezesc cu o cucoană în poală!

Mă scuzați, m-a luat apa...

aaa nu-i problemă doamnă, serviți!

ies din apă și raportez : nevastă nu ai grijă de mine! 

Ai? ce nu am văzut ce făceai în apă?...


Trei zile mai târziu mergem la un ștrand peste drum, mâncare : cartofi prăjiți, mici....apa era plină de uleiuri de protecție...

Seara trecând pe lângă ștrand văd un curier cum pasa o cutie de pizza unui client peste gardul ștrandului unde nu aveam ce mânca....vezi nevastă? Na pizza prin gard!

Bem apă, (eu vin) bere, suc...se strâng ambalajele...trebuie să scap de ele!

Am adunat două sacoșe, oricum mergeam la supermarket să mai luăm căte ceva, hop și eu să reciclez  însă la Sânmartin aveau la  conteiner o duamnă ingineră de la NASA care dădea ochii peste cap de fiecare dată când încercam să bag o steclă...,

Inițial am încercat a trece cu sacoșele pe lângă ea, n-am reușit, mă întreabă  senină...: ce domlu, nu inchepeți?

130kg, 190cm, NU  duamnă 

nu inchepem!

Mica Publicitate

 Anunț:

Pierdut tinerețe.

O declar.


vineri, 28 iunie 2019

Nu zic!

Masă mare, la masă toate notabilitățile comunei, notarul, primarul, milițianul, morarul, cârciumarul, ș.a.m.d. ,
Tata un munte de om, ridica sacul de 50 de kilograme de grâu cu o singură mână, șef la un punct de prelucrare a laptelui.
Un cârcotaș ( a lu” Buniță) a început să-i ia la rând:
- primarul fură!
- notarul fură!
- milițianul fură!
- morarul fură!
- cîrciumarul fură!
...ajunge cu degetul acuzator în dreptul lui tata(1.80m-130kg-fost boxer)

...Alecule!
....
pune degetul la buze și zice :
șșșșșt!
Nu zic!

sâmbătă, 7 aprilie 2018

LA DOUĂ CAPETE!

Minivacanța de Paște, la țară cel mic are poftă de înghețată, față de toate celelalte dăți cînd tot are poftă de înghețată...du-te și ia vreo 5.
Bineînțeles fiind primul zărit am fost primul servit!
Am apucat cu o mână un capăt al ambalajului și ...surpriză!
Înghețata cu vanilie comandată de mine a aterizat ferm pe beton...vezi doamne ambalajul era închis decât la un capăt!!!!!Model nou!!
Am contemplat câteva secunde consternat fleoșcăiala de la picioarele mele ca mai apoi să mi se urce instant sângele în cap.
Lucrând atâta amar de vreme în industria alimentară am realizat că piciu”  luase plasă cu înghețată rebut, recte lipită doar la un singur capăt!
Am făcut o criză de nerv( singurul)  constatând că sunt singurul revoltat din toată familia!!
La ultima escapadă la KFC au fost încântați cînd am reacționat la burgării semireci și cartofii prăjiți acum două zile, aici le era rușine că îi cunoaște vânzătoarea...
Iete d”aia ne merge prost, îmi e rușine să nu-i fie rușine...
Ei bine nu-i e!

sâmbătă, 24 februarie 2018

Dragobetili!

Sfintili sărbători de sfăntul Valentin m-au prins ca de obicei cu 100 pe probleme pe cap, 300 de telefoane consecutive sau concomitente, hărtii de rezolvat acum, (dar acum!), programări de acțiuni viitoare care musai (dar musai!) ”trebe clocite din timp, colegi, furnizori sau subordonați care intră și ies din biroul meu cu deranjul de rigoare...și așa mai departe...
Tărziu după prânz mă dezmeticesc un pic și realizez că ”supremul” meu decolase cu ”dânsa” dumnealui să serbeze ziua lu” sântu Valerică ”.
Sună nevasta din dotare : ce faci dragă?
-Iete acu îmi detei seama unde dispăru ”supremu”!
-Unde? întreabă ea.
-Păi dacă nu cumva a avut altceva de rezolvat bănui că a dus-o pe doamnă la locantă.zic.
...remarc o pauză în convorbire...Alo?
-Păi mine măi bărbate...si tu??
-Eu? Ce dracului să caut eu cu ei????

Azi e sfântu” Dragobete”, nevasta zice: știi ce zi e azi?
-Ei da, nu ți-am adus aseară 3 buchete de pătrunjel??Ai?
-

duminică, 4 februarie 2018

Ai” la București!

Sâmbătă, urc familionul în mașină și plec la Capitală cu trebi.
48 de minute Mizil-București 100 de kilometri, 100 de minute Aeroport Băneasa-Gara de nord 7,1 kilometri, ca de obicei.
Mă strecor cu măiestrie printre bucureșteni ( acum îi înțeleg de ce scapă piciorul pe accelerație imediat cum ies din orașul lor, până și mecanicul recomandă să folosești și vitezele a 3-a, a 4-a și a 5-a, măcar de 2 ori pe lună...) și parchez cu grație, după 10 minute de căutat loc de parcare, la MALL Băneasa.
Lume multă și cosmopolită breee...Ne înghesuim și noi hotărâți în viermuială, eu cu ochii în patru să nu pierd pe vreunul din haita mea și începem să scanăm prețurile.
Pot spune că am trăit cu toții o intensă experiență religioasă, am ieșit de-andaratelea din stabiliment descriind de zor cruci largi și evlavioase...
10 lei gogoașa, 15 lei cafeaua, 26 de lei înghețata, 12,5 lei o pâinică de două ori mai mare decât o chiflă la promoție...
Cre” că mi-au ajuns promoțiile pe ziua de azi, opresc la Pucheni și cumpăr la preț întreg o lipie caldă cât roata carului.
Se vede că aici n-au auzit de promoții, 2,5 lei lipia???!

duminică, 27 august 2017

O MIE ȘI UNA DE NOPȚI

Găsesc acum cu aceeași plăcere intriga din 1001 nopți și mai ales o strofă mi-a atras atenția:

Ar fi minune mare și fără de pereche
Să vezi scăpând vreodată din vrăjile muierii
Bărbat întreg la minte și neciupit de streche!

sâmbătă, 8 iulie 2017

Mă-ta!

Seară la țară, se aud vacile întorcându-se de la pășune, un vecin ceartă copilu”, câinii se întrec în vocalize iar vrăbiile astupă cu ciripitul lor guguștucii romantici.
În capul străzii apare un pici cu părul vâlvoi, lacrimile înodându-se în barbă prin praful de pe față, în picioarele goale, un pantalonaș scurt și un maiou ce văzuseră vremuri mai bune.
Mergea și bocea...mami....maaaami....mamiiii...!
O vecină mai inimoasă îl interceptează: măi puiule te-ai pierdut?
-daaaa..:(((
-și cum o cheamă pe mami a ta?
-MĂĂĂ-TA!!:(

ASFALT!

Cald, praf pe strada noastră de la moșia nevestei, asfaltul va veni după cum promite dom” premarele, în fiecare an fin”că noi avem deja canalizare!
Ca genuflexiune logică : ai canalizare-nu ai asfalt, ai asfalt-nu ai canalizare!După ce turnăm asfalt îl spargem, băgăm canalizare!Apoi îl spargem iar, băgăm apă! Apoi îl spargem iar, băgăm firu” de telefon!
Ori dacă ”mneata nu ai asfalt și ai deja canalizare, cum să turnăm asfalt??!
Logic nu??

duminică, 30 aprilie 2017

Nașu!

De-a lungul istoriei mele matrimoniale am avut multe încurcături, unele dea dreptul stupide altele cu parfum de anii 1900  însă între ele de departe cea mai frumoasă întâmplare din zona mea de neveste a fost nașu.
Pardon, NAȘU”!
Am avut pe parcursul agitatei mele experiențe cu femeile, 3 (trei nași), adecătelea sunt la nevasta 3.0, ultima nevastă și ultimul naș reușind( cu greu) să mă așeze, să mă liniștească.
Veneam de la Bușteni cu viitoarea primă soție pe timpul abuziv împușcatului, când pe la ieșire din Comarnic observ că becul de la benzină începe să-mi facă discret cu ochiu” (adecătelea pe timpul ăla dacă nu aveai canistra sau rezervorul plin erai mâncat, benzina era raționalizată, aveai bonu” de 10 litri:) erai boier, nu-l aveai...) așa că intru în panică trag de volan brusc și intru către nașu”.
10-11 noaptea, numai bine de bătut la ușă...
Înimeresc taman în mijlocului unei dispute conjugale: ”de unde e brelocul ăsta cu zaruri?”...”păi să vezi că l-am primit la serviciu...”-Hop și eu! Știind că tata și nașu” erau prieteni am mers la el ață - dă-mi și mie 5 litri de benzină!...fix de benzina mea îi ardea lui la ora aia în timp ce nașa îl lua cu boldu”...
Se uită lung la mine, clipește de câteva ori din ochii ăia mari ai lui, își dă seama de unde să mă ia și i se luminează fața, în spatele lui apare o (atunci am văzut-o prima dată) domnișoară și întreabă: ce faci, nu poftești oamenii în casă?
NAȘA! M-am uitat de două ori, o păpușă chinezească în mărime naturală???
Hmmmm...o frumusețe, o blândețe, o....tigroaică presupun dacă o scoteai din fire:)
Nașu” folosește prilejul, calmează situația, îmi dă 10 litri de benzină și ajung cu bine acasă.
Asta i-a fost.N-a mai scăpat de mine, a fost și este cel mai iubit naș de mine, om echilibrat, nașa asemeni, cu finul însă....
Se trezește cu mine într-o după amiază, eu știind că la el în oraș e o reprezentanță Dacia că vin să iau o Dacia nouă.
Pănă aici toate bune.Zice : păi finule mergem acolo, ai banii la tine?
-Cum să am banii la mine? Nu ești tu nașu”?
-...măi baiete, ești întreg?
-Eu nu plec de aici fără mașină, am șofer după mine...bani nu am. Acum.
-Mdeam...(cine m-o fi pus...)
Ajungem acolo vorbește nașul cu ei și...plec cu mașina!
...
A venit Crăciunul.
A! Nu am brad! ”ai la nașu!
S-a închinat(a câta oară?) a luat toporașul și a mers cu mine în pădure deși era într-o poziție ce nu-i permitea așa ceva...

Nașu”...

sâmbătă, 15 aprilie 2017

DON` CALACHE!



                         . . . .  cîndva în vremi uitate !                 
                        “ Boala “ lu Calache ,  . . . .  frumoasă boală avea !
                        


Un magazin pe strada Lipscani, cu o firmă luminoasă pe care scria cu litere de-o şchioapă: “La Don Calache – Magazin de coloniale”. Pe geamuri şi pe uşa de la intrare tot felul de anunţuri îmbietoare despre mărfurile pe care le puteai găsi în magazin. Dacă nu găseai un articol în marile magazine ale Bucureştiului, se găsea cineva care să te lămurească: “Du-te, măi nene, pe Lipscani, la magazinul lui Calache, că acolo găseşti orice…”
Don Calache era un bărbat la vreo 48 de ani, frumos, şaten, cu părul bogat, uşor ondulat, veşnic cu zâmbetul pe buze, care devenise un adevărat exemplu pentru târgoveţii de pe Lipscani prin felul amabil şi curtenitor în care trata pe oricine i-ar fi călcat pragul prăvăliei. Era în aceeaşi măsură sociabil, dar şi extrem de discret; nimeni nu-i cunoştea viaţa de familie ori viaţa personală.
Clientela lui Don Calache era foarte variată şi acoperea cam toate păturile sociale. Aducea mărfuri din cele mai diverse numai ca să-şi poată mulţumi clienţii obişnuiţi ori să-şi atragă noi clienţi. Ziua şi-o petrecea fie în prăvălie, cu clienţii, fie pe un scaun, în faţa magazinului, atunci când nu avea muşterii. Puţin enigmatic, puţin misterios şi straniu, nimeni nu reuşise să-i pătrundă în intimitatea sufletului şi, dacă păstra vreo taină, o purta cu demnitate, discreţie şi bărbăţie. Ducea o viaţă liniştită, plină de respect şi stimă faţă de vecini, de clienţi şi de colocatarii săi de pe Lipscani, pe care îi considera ca pe o a doua familie. Nu cerea la nimeni nimic şi nu se plânsese niciodată, nimănui, de nimic.
Don Calache avea şi el, ca orice om, un hobby, o pasiune, un viciu sau cum vreţi să-i spuneţi. Când se apropia luna septembrie, luna tulburelului, a strugurilor cu ciorchini mari şi negri, a mititeilor sfârâind pe grătare şi a mustului dulce, îl apuca un dor de ducă irezistibil! Te pomeneai într-o bună dimineaţă cu magazinul închis, cu obloanele trase şi bine zăvorâte cu drugi de fier, deasupra uşii un afiş cu litere mari, mari de tot: ”Magazinul se deschide pe data de 1 Octombrie 1939”. O birjă îl ducea pe Don Calache tocmai la margine de Bucureşti la cârciuma “Trei Coceni” a lui Nea Iorgu Sprâncenatu…
“Bine-aţi venit conaşule! De-o săptămână vă aşteptăm cu odaia pregătită! Tincuţa, nevastă-mea, se uita zilnic cu mâna la ochi să vadă în zare dacă nu coboară pe uliţă birja aducând pe conaş Calache… Mulţumim lui Dumnezeu că aţi ajuns cu bine! De azi încolo nu vom duce lipsă de musafiri. Ne purtaţi mare noroc conaşule!”
Ce toamnă minunată! Ce viaţă arhaică la margine de Bucureşti… Căsuţe mici, grădini şi curţi curate, unele cu prispe, altele cu pridvoare, un pitoresc deosebit acestor locuri. În acest colţ mic de lume, toţi oamenii aveau un zâmbet anume pe feţele lor. Mulţumiţi de viaţă şi de soartă, oamenii se învăţaseră să trăiască simplu, modest şi cinstit. Trăiau prezentul cu intensitate şi nimeni nu părea măcinat de grija zilei de mâine. Prieteniile se legau sincer şi dezinteresat. În acest mediu pitoresc şi rustic, conu Calache se simţea deosebit de bine.
Prima zi s-au depănat amintiri; ce s-a mai întâmplat de anul trecut. Aşa a aflat conaşu Calache că Piranda, soţia lui Ciurdel i-a mai născut un băiat, al nouălea, să-i trăiască. “Paraschiva, soacra lui Ciurdel, s-a stins şi ea la nouăzeci fără doi ani, Dumnezeu s-o odihnească, că tare ştiutoare mai era. Când îţi ghicea coana Chiva în cafea sau îţi dădea în cărţi toate se adevereau întocmai. Dumitra lui Gavrilă nu a făcut nimic pe la doctori, dar, după câteva descântece, s-a pus pe picioare. …E adevărat că a murit cam după o lună, însă din cu totul alte motive: cum venea seara de la o nuntă, trecută binişor cu băutura, s-a împiedicat de o piatră, a căzut în cap şi acolo i-a cântat cucu! Straşnică femeie, nu găseai în tot Bucureştiul una mai specialistă! Numai eu ştiu câte fete a măritat cu nouă noduri, câte artiste mari îşi aduceau iubiţi de peste ţări şi mări la sânul lor. Ehei! veneau domni şi din permelament să-i ajute să fie iubiţi de cântăreţe şi artiste de pe scenă…”
Ca de obicei, telefonul fără fir avea să funcţioneze perfect. Majoritatea prietenelor şi cunoştinţelor aflau de sosirea conaşului Calache. Primii care au ţineau să-l salute erau, ca mai întotdeauna, Ciufu şi Fufu, tată şi fiu, viorişti celebri, veniţi cu ostineală tocmai din îndepărtatul Ferentari! Grupul de cunoştinţe şi prieteni se reconstituia, încetul cu încetul, şi totul prindea viaţă în jurul cârciumei ”3 Coceni”.
În fiecare seară liniştea micului colţ de Bucureşti era străbătută de muzică de petrecere şi cine ar fi crezut că omul paşnic şi liniştit era un petrecăreţ, uneori exuberant, alteori sentimental, plin de nostalgie, melancolie, chiar ursuz în anumite momente…
Don Calache avea însă leac imediat pentru aceste trăiri; îi chema pe Ciufu şi pe Fufu, le lipea câte o hârtie de un sutar pe viorile lor vechi şi le spunea aşa: “Măi, voi ştiţi ce aveţi azi de făcut?” “Ştim, conaşule, cum să nu ştim… Hai, Fufule tată, nu vezi că ce supărat şi îngrijorat e conaşul?” Şi imediat degetele lor dibace ciupeau strunele dând viaţă melodiei “Pe lângă plopii fără soţ”. Cu o sticlă de zaibăr în faţă, cu două lacrămi discrete în colţul ochilor, Don Calache le spunea să treacă la “Pe sub fereastră-ţi curge un râu”. În aburii melancoliei şi după multe pahare de zaibăr, Don Calache îi pupa pe Fufu şi Ciufu şi le spunea: “Măi, voi habar nu aveţi ce rană se ascunde sub buzunarul de la vestă; uite mă, aici, în partea stângă…”
Măcar pentru o seară, muzica şi băutura erau liantul unei efemere, dar sincere prietenii… “Odată am fost la un local unde cântau Ioana Radu şi Maria Tănase. Atunci, în acea seară, a zburat şi nu a mai venit.” “Cine a zburat, conaşule, şi cine nu s-a mai întors?” “Atât, aşa cum v-am spus; habar nu aveţi şi n-o să ştiţi niciodată.” “Aşa-i, conaşule, aveţi dreptate. Chiar nevastă-mea, Piranda, zicea: măi, să nu supăraţi cumva pe boier Calache. Cu banii de la el am îmbrăcat copiii, am cumpărat pentru Zambilica, Argentina şi Rozalia cea mică câte o rochiţă de postav gros iar la cei doi băieţi gemeni izmene şi fesuri de lână pentru cap. Straşnic om e boier Calache; în fiecare toamnă ne ajută ca un părinte adevărat… Dumnezeu să-i dăruiască numai bucurii şi să se bucure de o păsărică sau o vrăbiuţă, ce ziceţi voi că i-a zburat; să se întoarcă din nou la cuibuşor…”
“Voi ştiţi Păsărică, mută-ţi cuibul şi te du?”, schimba vorba Don Calache, “ia să-mi faceţi voi cântarea asta…” A doua zi, după o seară cu lacrămi şi melancolie, toate lucrurile intrau pe făgaşul lor normal: Coana Tincuţa ştia că ciorba de potroace şi învârtita cu brânză de oi îl făceau pe conaşu fericit şi mulţumit de viaţă. Ca din neant apărea şi zburlitu’ cu un acordeon vechi dar, când îl umfla, ziceai că tot văzduhul se bucură…
“De unde ai apărut, măi zburlitule?” îl întreba conaşul. “Ei, am auzit de dumneavoastră şi ne-am hotărât, eu cu prietenii mei, trombonistu’ şi toboşaru’ să cântăm luna asta pentru matale… Mâine venim toţi trei tocmai din Cărămidari, o să vă placă de noi conaşule, ştim nişte cântece de dor şi de inimă albastră de ţi se rupe sufletul!”
Se răspândise vestea în toate cotloanele Bucureştiului despre cârciuma „3 coceni” de la mahalaua nordului. Afacerile înfloreau, zilnic soseau noi muşterii să vadă şi să se convingă de ospitalitatea lui Nea Iorgu Sprâncenatu. Mititei cu muştar şi mujdei de usturoi; o bardacă de zaibăr numai aici găseşti după reţeta coanei Tincuţa.
Duminica localul era neâncăpător. Numai conaş Calache stătea în jiltul său din capul mesei bucurându-se de clipele frumoase. Oamenii veneau la “3 coceni” să se distreze nu să bea ca să se îmbete. Fufu şi Ciufu executau cu cinste şi patos comanda vr-o unui nostalgic, ce-şi depăna amintiri de neuitat. Duminicile şi sărbătorile oamenii mai încingeau şi câte o sârbă sau bătută ca-n Ardeal! Doi ceferişti care făcuse armata la Turda , îi spuneau lui Zburlitu şi celor doi ceteraşi (scripcari, viorişti): să tragă un ciardaş ca-n Ardeal iar ei se dezlănţuiau dansând de se ridica colbul mai înalt de 2m din podelele lui Nea Iorgu.
Dansul, muzica şi glumele erau o necesitate organică, a oamenilor din acea perioadă. După o astfel de seară petrecută la „3 coceni” se declarau mulţumiţi şi cu bateriile încărcate. Glumele şi bancurile făceau parte din meniul serii. Glume cu olteni, cu evrei, cu doctori, cu avocaţi şi mai ales din viaţa militară făceau diliciu petrecerii. Hohotele de râs le dădeau un plus de bucurie, de sănătate şi de bună dispoziţie. –Ce stres, care stres, ce este şi de unde vine? Nimeni nu auzise de boli neorologice.
Viaţa se desfăşura fără complexe care să-i macine pe oameni cu probleme inutile şi nefolositoare. Dintre sărbători ei cunoşteau paştele, crăciunul şi hramul de Sf.Elefterie. Mai sărbătoreau românii odată pe an ziua de „10 mai”. În această zi au venit din Germania nişte domni regi, care să ne conducă ţara. Regii ăştia oameni de treabă şi cu multă învăţătură de carte. Pe ziua de „10 mai” se făceau serbări cu băutură, mâncare, cântece şi poezii. Toată lumea mulţumită: Ei de noi că i-am primit frumos şi noi de ei, că, ne conduc bine. Despre lefuri, şcoli şi impozite către stat să se ocupe guvernul domle, că de aia e guvern; n-o să le purtăm noi de grijă. Avem destule griji în gospodăriile noastre. De ce să ne frământăm creerii cu problemele lor. Dacă le-o plăcut să se bage în politică să se descurce nene; îi priveşte.
Oamenii în discuţiile lor, căutau pretexte de împrietenire, de a se informa unii pe alţii despre experienţe plăcute din viaţă şi activitatea lor. Aceasta era lumea în care Don Calache, se simţea în elementul său. Cobora în mijlocul petrecărăţilor, le gusta glumele, veselia şi exuberanţa lor. Odată au popsit la „3 coceni” doi firfizoni îmbrăcaţi în vestoane vărgate, cu pălării tari care spuneau că au lucrat la teatru ca artişti. Pe noi ne-au dat afară de la teatru de comedie, pe motiv că eram cei mai talentaţi actori. Invidia, Don Calache, egoismul lor conaşule!
Talentul nostru le-a stârnit răutate şi iată că astăzi lucrăm cu trupe ambulante, de comedieni! Noi nu cerşim boier Calache, nici nu ne umilim, dar poate consimţiţi să ajutaţi pe aceste suflete mari de actori măcar cu doi, trei bănuţi! Don Calache înţelegea ce fel de actori sunt ăştia şi totuşi le oferea câte un bănuţ pentru o halbă de bere şi doi, trei mititei. După o astfel de gustare, aceştia se întreceau cu tot felul de lucruri hazlii. Glume cu sare şi piper, întâmplări din viaţa lor de artişti ambulanţi: spontani, glumeţi, ştiau melodii ca nimeni alţii de-ale lui Ion Vasilescu şi Ionel Fernic.
Citeau pe faţa clienţilor ce dor îi frământa şi cei care îşi înecau oftatul într-o jumătate de zăibărel. Astfel aceşti firfizoni reuşeau să mai ciupească câte un bănuţ de la muşterii lui Don Iorgu. În aceste seri buzunarele lui Don Iorgu se umpleau doldora de bani, iar Don Calache se considera cel mai câştigat dintre toţi clienţii. Toate grijele magazinului le lăsase pe Str.Lipscani. La Nea Iorgu gluma, parodia, muzica şi bucatele coanei Tincuţa nu te lăsa în braţele nostalgiei sau melancoliei. Ştia Don Calache că învăţătura de carte de la şcoala, educaţia de la părinţi este foarte preţioasă.
Dar Don Calache a mai învăţat ceva şi anume: Că şcoala vieţii este foarte importantă, pentru cei care vor s-o înţeleagă. Fraze înţelepte şi pline de tâlc, le-a cules din gura unor bătrâni, care emanau din interiorul lor frumuseţe, înălţare şi lumină. La aceste cârciumi de (cartier) de mahala se opreau fel de fel de oameni din toate păturile sociale. Zilele şi săptămânele au tecut cu multe bucurii, fărăgriji cu o toamnă binecuvântată de belşug şi vreme bună. Gata! Au mai rămas două zile şi Don Calache să plece. De pregătiri se ocupa doamna Tincuţa cu Nea Iorgu. Se respecta formula întocmai ca în fiecare an. Nu trebuia sa se lipească nimic de protocolul cunoscut. Toate amănuntele erau respectate cu sfinţenie. Un număr de şase(6) trăsuri se încolonau după cum urmează: În prima trăsură Don Calache cu bastonul argintat şi pălăria de fetru cu boruri tari într-o poziţie relaxantă. În a doua trăsură Fufu şi Ciufu cu viorele parcă gata de atac, în a treia toboşarul cu toba lui, în a patra zburlitul cu acordionul agăţat de gât, în a cincea două geamantane, îmbrăcăminte care-l însoţise pe conaş în timpul vacanţei, în trăsura a şasea se află o damigeană burduhoasă plină cu tulburel, o legătură mare cu tot felul de pârjoale, brânză de oi şi plăcinte care-i plăceau mai mult conaşului.
“Măi, Nea Iorgule, ţi-a plecat chiriaşu’ Calache?” “A plecat, Fane…” “Straşnică dambla mai are şi omu ăsta, nene...” “Ce să-i faci? Asta e boala lui Calache.” “Ce s-aude fraţilor, la ce vă holbaţi aşa, parcă vedeţi vreo minune?” “Cum să nu ne uităm, tu nu vezi că soseşte Don Calache, cu alaiul lui de trăsuri pline de muzicanţi îmbrăcaţi ca la circ?” “Doamne, Maica Domnului, multe boli or fi în lume, dar boală ca damblaua lui Calache, nu cred să fie alta…” “De ce vă închinaţi coană, Aneto?” “Păi cum să nu mă închin, omule? Boala asta a lui Calache e boală grea, dacă vrei să mă-nţelegi…”
“Ei bine, să facem puţină linişte, văd că s-au oprit în faţa magazinului.” Don Calache se coboară tacticos se opreşte şi adună pe toţi muzicanţii cu instrumentele într-o singură trăsură. Pe ceilalţi îi plăteşte cu câte doi poli de parale şi-şi ia rămas bun; oamenii pleacă mulţumiţi, de afacere şi de câştig. Ciufu, Fufu, zburlitul şi toboşarul s-au grupat şi au cântat tot timpul până Don Calache a descuiat magazinul, a ridicat obloanele, a deschis geamurile: I-a plătit onorabil luându-şi rămas bun de la ei. Cu lacrimi în ochi, muzicanţii au încercat din toate puterile să cânte marşul din opera „Trubadurul” de răsuna tot Lipscaniu. Că doar unu-i Don Calache!
Despre această ciudăţenie a lui Don Calache, se auzise în toate colţurile şi cartierele Bucureştiului. “Tu nu vezi, maică, cum se ţine acesta scai după fata lui Dumitrache? De, o fi având boala lui Calache!” Orice viciu, orice pasiune, orice slăbiciune era taxată cu boala lui Calache. Se răspândise aşa de mult această vorbă încât pătrunsese în toate mediile la oraş şi la ţară. Dacă aveai un fix pentru ceva şi te urmărea o idee sigur aveai boala lui Calache. Despre episodul sosirii sale cu şase trăsuri se discutau fel de fel de scenarii.
Liniştit, calm şi imperturbabil Don Calache a început să se organizeze pentru bunul mers al magazinului. Discret, cu poftă de lucru, nu discuta nimic de viaţa sa particulară. Unii din vecini îl încercau să-l ispitească despre dispariţia lui de o lună. Însă Don Calache ocolea totdeauna întrebările şi aborda alte subiecte. Enigmatic şi tăcut îşi trăia viaţa în felul său intim, hrănindu-se cu trecutele amintiri. Nu permitea nimănui să-i pătrundă în teritoriul sfânt şi sacru al inimii sale. Evenimentul domnului Calache se stingea în momentul apariţiei altor noutăţi.
Oamenii, dornici de senzaţii tari, gustau toate zvonurile şi întâmplările care erau proaspete pe piaţă. Totuşi porecla care a prins cel mai bine şi a dăinuit cel mai mult a fost „Boala lui Calache”. Această apreciere adresată, unor persoane, era privită ca o constatare negativă. Şi după război am auzit persoane în vârstă folosind epitetul: “Tu nu-l vezi? Cred că e lovit de boala lui Calache... Umblă teleleu, pleacă lipseşte câte o lună, două, apoi revine acasă, năuc şi buimac. Ăştia cu boala lui Calache vorbesc puţin, sunt retraşi, timizi…”
O pagină de viaţă! Un personaj ciudat şi straniu, care făcea pe oameni să ţese tot felul de glume, snoave şi zâmbete în acea perioadă liniştită de viaţă înainte de începutul celui de al doilea război. Dorinţa de a râde, de a imita, de a face farse şi fel de fel, de şotii pe seama prietenilor era un mod de distracţie şi bucurie.
Această stare a fost întreruptă într-o bună zi de sirenele şi ordinul de mobilizare, care a chemat la datorie pe toţi bărbaţii de la vârsta de 18 şi până la 60 de ani să-şi apere patria şi hotarele ţării. Cursul istoriei s-a schimbat mult, începând cu anii 40-41. Şi Don Calache a plecat cu unitatea sa până dincolo de Sevastopol; iar într-o noapte toată această unitate a fost decimată. Strada Lipscani a fost văduvită de acest personaj plin de culoare şi de pitoresc. Despre conu Iorgu de la „3 coceni”, nu am putut afla nimic, parcă-l înghiţise pământul.
Dar viţaa îţi oferă şi multe surprize. Într-o seară, sorbind o halbă la Carul cu Bere, pe cine credeţi că văd? Ciufu şi Fufu scârţiau din vechile lor viori melodii de jale şi de dor. În jurul lor, bărbaţi care scăpase de pe front. Aceştia îşi vărsau în pahare câte o lacrimă pentru cei pierduţi în vâltoarea frontului şi a bombardamentelor. “Măi, baragladine, toată lumea pe front şi voi staţi aciuaţi la Carul cu Bere?” “Ce să facem conaşule? E oameni mulţi necăjiţi şi au nevoie de noi, să le alinăm durerile!”
“Dar matale, conaşule nu ne poţi avansa cu un pol ca să-ţi cântăm o cântare pentru gagica lu’ matale?” “Bine, măi, luaţi un pol că nu mă pot supăra pe voi. Totuşi îmi sunteţi simpatici!” “Sărutăm mâna, conaşule şi să fie de sufletul lui conaş Calache; straşnic om, să-i fie ţărâna uşoară dacă a murit pe front. Amin.”
“Nea Fane…e…e măi Nea Fane, măi…i…!” “Ho, mă, ce strigi aşa, Fufule, ce arde, ce s-a aprins?” “Dă-te mai la gard, să-ţi spun o veste care să te dea pe spate 3 zile…” “Ce veste aşa straşnică, măi Fufule?” “Nea Fane, să ştii că a venit conaş Calache de pe front din război; l-am văzut cu ochii mei!”
“Taci mă, că nu te cred; parcă s-auzise că a murit. Cum a apărut aşa dintr-o dată? Şi unde anume l-ai văzut? Cum arată şi cu cine mai era?” “Uite cum a fost Nea Fane: eu cu Ciufu ne făceam programul artistic la Caru’ cu Bere. Deodată, cine crezi că apare în local? Conaş Calache cu o damă la braţ. M-am uitat, m-am şters la ochi, să văd dacă nu visez şi, adevărat, era conaşu’ cu dama…” “Măi, Fufule, lămureşte-mă cine era dama şi ce înseamnă damă.” “Păi, Nea Fane, damăînseamnă că nu eşti nici doamnă, nici muncitoare. Un fel de amestecătură între cocoană şi slugă.”
“Bine, bine şi ce au spus, nu i-ai întrebat?” “Conaşu’ a spus că dama este soţia lui, o cheamă Raisa şi este din satul Voroşilovca, nu departe de oraşul Harcov. În acest sat unitatea militară a lui Conaşu fusese cazată pentru refacere în urma unei lupte crâncene. Aici soarta şi destinul i-a scos-o pe Raisa în cale, la gospodarul unde fusese cazat. Focoasă, cu ochi calzi pătrunzători, cu părul blond numai inele, l-a dat gata pe conaşu şi în 3 săptămâni au făcut şi cununia. Borşurile ucrainene, colţunaşii cu brânză, plăcinte moi pufoase şi mângâierile Raisei l-au făcut pe conaşu s-o roage să vină cu el în România. Raisa a consimţit că-l iubea cu adevărat.”
“Au sosit în ţară cu trupele Tudor Vladimirescu. I-am întrebat de magazinul de pe Lipscani!” “Ce să fie,” a răspuns, oftând, conaşu’, “şi Lipscanii a fost pisat de câteva ori de escadrilele de avioane. Totul este şters şi măturat; nimic nu se cunoaşte din ce a fost!” “Şi cum vă gândiţi să vă descurcaţi mai departe conaşule?” l-am întrebat. Cu delicateţe şi blândeţe în glas a intervenit Raisa: “O să ne descurcăm bine. Chiar mâine plecăm la Băileşti, lângă Caracal, în judeţul Olt. Acolo Calache al meu are două pogoane de pămât, le vindem şi încropim un magazine de mărunţişuri chiar în Băileşti. Peste două luni voi da naştere unui fecior ca să aibă Calache al meu şi un moştenitor, apoi câţi vor fi de la Dumnezeu…Eu m-am hotărât să deschid un atelier de croitorie, că nimeni n-o să mă întreacă în toată Oltenia. Am învăţat meserie de la o româncă, măritată cu un căpitan rus. Maestră, domnule, nu altceva! Veneau cocoanele tocmai de la Kiev să-şi coase rochii şi costume fel de fel. De la căpităneasa asta am prins drag de români. Vorbea numai româneşte cu mine şi mă învăţa de toate ca o mamă! Cine ştie pe unde or fi acum, Dumnezeu să-i păzească şi să-i ocrotească de toate relele!”
Harnică, iubitoare şi sufletistă, Raisa a devenit în scurt timp cea mai respectată femeie din Băileşti. Bună gospodină, bună soţie, bună mamă şi mai cu seamă croitoreasă de lux din tot judeţul Olt. Calache a progresat şi a prosperat lângă Raisa, bucurându-se amândoi de respectul tuturor cetăţenilor din Băileşti.
“Ascultă dragule, uite ce mi-a spus o clientă săptămâna trecută. Că la Bucureşti, pe strada Lipscani, era unu’, Calache, care avea un magazin mare de coloniale. Acest Calache avea o boală a lui numită boala lui Calache. Nu cumva tu erai acela şi poate aveai o boală anume da care mie nu mi-ai spus?” “Ba da, Raisa, eu am fost ăla…” Pasiunea, povestită sincer de Calache soţiei sale o fost gustată şi apreciată. “S-a făcut târziu, dar înainte de culcare te rog să-mi promiţi că în vacanţă vom merge şi noi la Bucureşti, să căutăm cârciuma 3 Coceni a lui Nea Iorgu Sprâncenatu…”


Plecând de la numele meu de familie un profesor a considerat că e interesant a-mi poci numele, drept urmare m-am ales cu porecla ”CALACHE”. Mult timp am fost puțin frustrat, acum sunt mulțumit...:))) 



duminică, 26 martie 2017

Istorie...


Ăl mic vine azi și mă întreabă: de ce l-au împușcat pe Ceaușescu în pădure?
.....Ai?
-de ce l-au împușcat pe Ceaușescu în pădure?
-cine dreak ți-a zis asta, nu a fost în pădure ci la o unitate militară din Târgoviște???
-mătușa!
...măi băiete, la revoluție, când eram cu arma în mână...
....Doamne! Sunt parte din istorie deja...

duminică, 26 februarie 2017

PRETEN”

Am un...iertați-mă, am mai mulți amici în București...un singur prieten.
Știi felul de om: rezolvăm tot, facem amândoi...apoi te trezești fluierând de unul singur...mdeam.
Iar am făcut-o...Ei nu. El e...el.
L-am cunoscut pe triburile (un joc de strategie, ar trebui să-l încercați), spumos, efervescent, DERO ce să mai...
Inteligent..Hmmmm....l-am amușinatără...ie mai al dracului ca mine bre!
Adecătele ie mai dăștept?Hmmm...mda, e.
Am mai avut un amic asemeni dar a murit puțin, Vali din Timișoara, nici măcar nu am apucat să ne vedem...am vorbit la telefon cât pentru o viață de om.
Revenons o nous moutons...(adecătelea la oili noastre bre!)
Emit o cujetare el o preia și o prelucrează iezact une mă sforțam a o duce...la fel ca prietenul meu din vest.
Muncește mai mult ca mine? Bineînțeles, e sclav pe plantația lui!
Călătorește mai mult?Am cam 2,000,000 de kilometri în pedala de accelerație, a lui s-a tocit cred...
Emit o doleanță...se perpelește cum și ce și în ce fel...
Rari așa prieteni.
Rareș?

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

NEA”N BACHUS!

Dimineață de mai. Îmi deschide ușa biroului de la fabrica de lapte o namilă de 2 metri înâlțime și 110 kilograme, față de mine care (acum) am 110 kilograme și 1,92 m.....
Dan, Marian, Marian nebunu” de la Săhăteni!
...ăăă, asta...eu...Vali de la Mizil!
Șăf di post la Cheatroasili bre!
Aham...
Am devenit prieteni buni apoi, mă cheamă într-o zi: -ai că-i ziua lu”  nea Didi!
Nea Didi...ei dacă e vorba de șpriț vin!
Ajung la stațiunea Pietroasele pe seară, anno domini 1994, domnul inginer Vărăticeanu se preumbla prin curtea unității.
Intru cu mașina, mă dau jos, toți din curte se uitau nedumeriți la mine.
De undeva de jos, dintr-o cramă ceva iese sprinten ”nea Didi Achim, tehnologul și pivnicerul stațiunii, mă vede și strigă: ai adus bre??
-Să poa” nea Didi?!
Dom” injiner Vărăticeanu se uită lung la el, scurt la mine și întreabă pe ”nea Didi”:
-Ce să aducă dom”le?
-Buric bre șefule!
...liniște, se auzea un câine undeva în deal care se dădea la o pisică ceva...un gospodar din sat striga ceva la fis-o...
...Buric????!
-”abarnai d”om inginer, matale nu erai aciulea când a venit omul ăsta cu buric cald!
Domnul inginer Vărăticeanu începu a se face stacojiu la față: măi Didi, ești întreg?
-Stai bre să guști!, E vorba de buric cald, așa se spune la ei la cașcavalul cald!!!
A ieșit un chef  memorabil, nea Didi era poza prietenului meu de la abator și amândoi erau nea Bachus!
Apare într-un târziu și Marian șeful de post, prăfuit tot și el și Vasile ajutorul de șef de post.
L-am luat la întrebări, normal, unde ai fost până acum...LASĂ-MĂ BRE! A DAT MAȘÎNA PISTE VASILE NU VEZI??!
-Ăăă, scuze nu am văzut...cum dracului s-a întâmplatără?
-Păi nu vezi ce ceață e afară? Vasile vede pe unul în 10 metri că nu-i merge farul pe stânga și-i sare în față să-l oprească.Adecătelea i-a sărit în botul mașinii omului care abia vedea la 10 metri în față, s-a rostogolit pe capotă, pe portbagaj...
Zilele trecute ajung la o conferință la București și în pauza finală intru în vorbă cu un domn doctor Nelu Tănase care m-a adus la zi cu știrile:
-nea Didi și domnul inginer Vărăticeanu au murit puțin...
La 15 kilometri de ei nu m-am învrednicit să-i mai vizitez...

duminică, 25 septembrie 2016

Concediu 2016

Am începutără bine, am durmit ”fo 2 ore apoi am plecat pe la 4 dimineața hotărâți pe treabă, pe la 8 am ajuns la poalele Transalpinei în comuna Polovragi unde cu onor își făceau datoria 3 milițieni în mijlocul drumului lângă ”Târgul internațional Polovragi”!(tobe în fundal!)Adecătelea mici la grătar, turtă dulce proaspătă de acu” 2 săptămâni, cai păscând iarba proaspăt udată de proprietarii și proprietăresele tarabelor care trebuiau să golească undeva berea reciclată așa-i?
Greșeala mea, m-am luat după nevastă, gps-ul zicea dă-i înainte, nevasta din dotare vede o scurtătură și zice ia-o p”aciulea!
Hait!Văd 3 buruieni în mijlocul șoselei, îmi dau seama că am uitat să aprind farurile la ultima oprire, ăl mic mă bârâia cu ceva legat de telefoane( doamne, generația asta nu știe decât telefoane, laptopuri, telecomenzi și trăznăi de genul ăsta) bălbăi mersul mașinii (șoferii vechi știu ce înseamnă, adică îl vezi că / atunci accelerezi și-i tai elanul, eu fiind bruiat de piciu” am ratat momentu”, așa că ariciul a apucat să se hotărască și să facă cei trei pași până în mijlocul șoselei și HALT!
Dezinvolt îi arunc toate actele în poală, se uită puțin și surpriză!
Știa să citească!!!
Zice: 1150 de lei amendă și certificatul de înmatriculare se reține.
Ha!!!Ce, Cce zzici mneatale?
Da bre, e expirat de 7 zile!
Adevărul e că mă uitasem la el în viteză(recunosc, sunt repezit) văzusem 11-07 ...clar expiră într-a 11 2017!
De unde! Expirase pe 11-07-2016 ori eu eram pe 18...ajung la Turda, sun pe prietenul meu ce îmi aduce aminte în fiecare an de revizia tehnologică a mașinii (doar el o face) și-l iau la rost: auzi mă? îți e ciudă că am plecat în concediu?...pauză...ce ciudă bre? eu sunt în concediu de vreo 2 săptămâni! Braaavo franț! Eu am stat liniștit că mă anunță omu”-ai la revizie bre, ori el era și el sireacul în conced bazându-se pe fragila mea memorie...fir-ar...
Booon...ajung la Turda, mai sărac cu 560 de lei/-1/2 din amendă în 48 de ore (jhfbtj utfjgfitfijtfbi!) pensiunea curată, gărduț american, rufe , materiale de construcție și...ce să mai grămezi de lucruri de furat lăsate afară...întreb gazda: știți...la noi...
La noi nu!
M-a liniștit, Așa că am dat antena jos de pe capotă și am băgat-o între pernele din spate, după care am încuiat cu grije...
Hai la salină-hai.
Spectaculos, ala mic era disperat că nu-l lăsam să lingă pereții, înghesuială însă mina ca atare merită văzută, lift de inox cu vedere la 180 grade, roată ca la Londra în interior, biliard, tenis de masă, magazin de suveniruri, popice, și....(duruit de tobe!) lac în mină cu bărci bre!!
Așa că eu ca orice bărbat din dotarea unei femei căsătorite am emis următoarea înțeleaptă cugetare: ”ai în bărci!
Femia, na, femie/mi-e frică bre! nu știu nici să înot, ce dumnezeu?
I-am răspuns: Da Fiica Mea!
Adecătelea talentele mele de Patzaichin să rămâie nedesvăluite? Ha!
Și dăi la rame pe lac roata-roată în jurul peninsulei , nevasta din dotare era cu inima în gât însă talentul meu la coniac-canoe a liniștit-o.
Nu aveam rău de înălțime însă când am păsit pe una din strapontinele laterale admirate de mine cu gura larg căscată (cum dracu” au înfipt bârnele astea de lemn la 130 de metri înălțime bre?) și am auzit cum scărțâie brusc tot săngele meu din instalație a considerat că e mai sigur să migreze către centrul de pompare, drept urmare am simțit genunchii moi și mă aflam pe terra-ferma în secunda doi!(iete-te făcui și poezie!)
Hai să ies...dau nas în ochelari cu secretaura de la direcția sanitară...”ai mă lași???- nici aici nu scap de voi???:)
A doua zi am plecat la Cluj hotărâti pe Grădina botanică, așa am căutat-o de i-am dat roată preț de 4 hectare!
Avem o febră la picioareeee....
Freeemos la grădină.
Boon, ”ai la Felix,
Am ajuns, m-am samarizat cu 40% din bagaje, fimi-o a luat ce era mai important de cărat adecătelea laptopurile iar nevastă-mea era și ea sireaca cu 2 rucsacuri în mâini de-i ajunseseră mâinile până la genunchi.
A doua zi ”ai la baie!
Freeemos, erau peste drum de noi ”ștrandurile vechi” cu sulițe de apă ce țâșneau la 5 minute, 5 locuri de jacuzzi unde prindeai loc decât cu tupeu( fimi-o a prinsără 3 locuri din întâmplare, m-a chemat însă până să ajungă și mamă-sa locul ei era deja ocupat:)))
A 2-a zi a am mers la alt ștrand, apa venea de undeva din nește țevi de sus și trebuia să ”te descurci” să prinzi ”un loc sub țeavă”!
Interesant era că toți ceilalți din bazin erau complet dezinteresați de fenomen însă levitau ușor prin apă ca niște rechini ca să-ți ia locul sub țeavă!
!Ai napoi,....
Ne oprim la Alba Iulia,freemos, schimb de gardă, treburi, chestii...comerciale (un soldat de plumb 160 lei).
Apoi la Sibiu ...30 de minute și Hai...
Pe seară am ajuns la cabana Padina, (ai ținut vreodată mâinile în apă până s-au încrețit?. cred că așa arăta posteriorul meu după 700 de kilometri ) amicii noștri de acolo ne așteptau, am mâncat un șpriț , am băut o friptură și miau.Mă rog, poate nu în ordinea asta:)
Oricum drumul de la Sinaia la Padina a fost ceva de groază. Ce TRANSALPINA, CE TRANSFĂGĂRĂȘAN?? APĂ DE PLOUĂ BRE!
Am făcut febră musculară de atâta învârtit volanul pe Transbucegi!

sâmbătă, 24 septembrie 2016

Struguri bre!

E timpul lor, sunt înebunit de aroma hamburgului, dar nu zic nu nici la napoleon chassla sau căpșunică.( mmmm, căpșunica albă are o aromă...), așa că încep să caut ca un drogat struguri hamburg în tot orașul situat strategic la baza dealurilor Dealu Mare vestiți producători de struguri de toate neamurile posibile(mai puțin Busuioacă de Bohotin sau Fetească Neagră vândute de unii vinificatori din zonă cu maare succes, vezi ”Sânge de Taur” făcut din must roșu importat din Italia) .
La Lidl 6,99 struguri negri Bio(hamburg neam), la Penny 4,99 niște struguri storciți, la Profi 4,59 struguri negri culeși acum 2 săptămâni, în piață niște caricaturi la 5 lei kila.
După câteva flash-back-uri din tinerețe când aruncam strugurii la gunoi după câteva zile mă hotărăsc și cumpăr.
2 kilograme de mere din Polonia-Italia(așa scrie pe etichetă) cu 2,22 kila.
Seara la televizor mușc cu poftă din mărul poloitalian și mestec cu gândul la hamburgul d”anțărț...

vineri, 10 iunie 2016

Fântâna avec du gresie et faiantza!

Pe timpul abuziv-împușcatului erau într-adevăr niște furci caudine prin care trebuia să te strecori ca și gestionar, șef de fabrică...mă rog, sef, respectiv controlul averii adicătelea legea 18, legea ”ILICITULUI” , care te supunea la niște verificări amănunțite din partea statului (culmea e că legea nu e abrogată!) adică de când mănâncă ala micu (eu de exemplu din exces de zel al procurorului mâncam cu 10 ani mai devreme!!)
Drept pentru care într-o primăvară am avut parte de încă un (ploaie de chiloți spuneam noi copii fiind) ilicit spuneau părinții.Un milițian a avut totuși (erau și milițieni care gândeau) o revelație: bre! caloriferul ăsta e cald!
Șșși?
Da bre da de une” e căldura?
Mama repede- bate soarele bre!
Măi nea Alecu zi-mi și mie de unde vine căldura și nu zic nimic!
Tata înghite în sec și-i arată centrala termică electrică (în 1982) ascunsă în spatele lemnelor de foc...
Ce e de făcut? Repede, aruncă cele 20 de pachete de gresie și cele 15 de faianță în fântâna din grădina de lângă noi, cea pe care am închiriat-o de la vecinul așa că gresia și faianța sunt gata de pus pe perete, cre” că a trasără destulă umezeală!
Vecinul și tata s-au dus, nu s-au înțeles asupra terenului, între timp eu am rămas cu un gust amar, făcusem planuri cu vecinul și prietenul meu Fred să facem o seră acolo, să scoatem ardei iuți în decembrie apoi să ne luăm ARO, ori terenul s-a întors la proprietar.
În timp proprietarul (eu fiind plecat la București, Galați vreo 10 ani) l-a vândut unui samsar, acela l-a vândut unui alt amic apropitar de rețea de televiziune care și-a vândut afacerea apoi celor de la UPC.
De 3 ani vorbim din când în când: auzi? facem gardul ăla între noi și anul ăsta așa-i?
Și dăi și răzi...
Anul ăsta nu mai râd , gardul făcut de mine acum 20 de ani e terminat, va pica peste mine, iar amicul ce a încasat pentru afacerea lui cu televiziunea locală 2,000,000 de euro îmi zice că e înghesuit cu banii..
Booon, lasă că îl fac eu din salariul meu de slujbaș la stat.
e grele breeee.....

sâmbătă, 7 mai 2016

Ou sont le spritz d”anțărț?


1992...
Marea albastră se ....
Ce dracu”,marea era la locul ei,
Eu nu.
11 noaptea, sună un amic, tot Vali pe nume, zice -Dormi?
...ăăă, asta...cine zici că ești ?(buimac de somn)
Beeei! Scoală! A venit nea MIRCEA!
...nea mircea...hmmm ce bine durmeam...
Mă ardic și merg să văd pe ”nea Mircea”...
Cam mahmur și cam refractar fac cunoștință cu ”omu”
Electrizant, trei vorbe-două poante, om fluviu cu prieteni afluenți...
OM! pentru mine puțini au meritat apelativul.
Ajung la Mangalia , zice, hai!
Și plec diiitamai eu barja de Prahova pe o vedetă rapidă de Mangalia cu șoncă de Ardeal, Palincă, și tangaj...liliiiCostele...

ne întâlnim după 23 de ani pe facebuci...el alb la păr față de mine care sunt cărunt...
pfffuiii
Nea Mircea!
Ou sont le spritz d”anțărț?



sâmbătă, 27 februarie 2016

”Ai la piscină bre!

Stau pe marginea bazinului cu apa caldă din piscină scăldându-mi spatele...coniacul l-am pus pe marginea bazinului în fața mea, afară ninge cu fulgi mari, urmăresc fulgii unul câte unul prin pereții de sticlă de la hotel Montana...
Grătarul de mai devreme se vede că s-a digerat, începe să-mi fie foame, asta nu e o problemă, îl sun din cameră pe Costică șeful de sală și-mi aranjează o masă nouă.
Hmmm, parcă aș vrea și un pic de creier pane?( zău că-mi trebuie) Da, vreau și creier pane, un Gordon-bleu stropit cu...A! Stai așa că am eu în mașină 40 de litri de Fetească Regală de la Tohani din ”73, dar înainte de asta am 4 sticle de coniac de Tohani de acum 10 ani ulei nu alta! Apoi vreau niște clătite cu gem din ăla bun nu amestecătură, 2 lăzi de Pepsi, 1 ladă de Radenbergher cu polonezele separat, tort de înghețată , 20 de amandine (pentru fiecare câte una, mă supăram dacă plătea altcineva) cafele și lăutari neapărat.
Anii ”90...

duminică, 21 februarie 2016

CONTROL!

În istoria mea lucrând în industria alimentară apoi în spital m-am obișnuit cu controalele cam ca măgarul cu samarul așa că încă unul în plus...
Se anunță maaare control mare.Tematic bre, unde mai pui!
Două săptămâni am stat cu arma la picior, vine azi, nu mai vine azi, de ziceai că sunt un îndrăgostit rupând petalele margaretei cu ochii pierduți în zare după umbra iubitei...
A venitără, hai să luăm secțiile la rând:(de când cu isteriile cu Colectiv și copiii de la Argeș zici că a înebunit toată lumea, mai nou aparținătorii nu mai au voie în spital, de fapt așa ar trebui evitate infecțiile nosocomiale, vin toți de afară călcînd pe scuipat de tuberculos, pe fecale de om tâmpit, de câine și le aduc în spital, cum adică nu e voie? e democrație!) A! aici la interne și la chirurgie trebe” făcută o ușă ca să nu mai treacă bacteria domle!
...ăăă, asta...mă scarpin în cap și zic: și dacă deschide o infirmieră ușa ce fac, pun un portar acolo să-i zică huș-huș?
Mdeam, să trecem, acum un an același control m-a tras de răspundere cum că faianța nu trebuie să aibă rost(spațiu) între plăci, sarea și zahărul de la blocul alimentar trebuie să fie în pungile originale și pentru dezinfecție să folosim neapărat, dar neapărat Virkon!
Booon, acum, controlul din partea aceleiași prestigioase instituții mă ia de gâlci că de ce folosiți domle Virkon, sarea și zahărul să fie în recipiente etichetate nu în pungile lor, iar faianța tre” să fie cel puțin la 3 milimetri placă de placă ce dumnezeu!!!
Hmmm...plec cu haita de părerologi după mine, ne întâlnim cu seful secției chirurgie și n-am de lucru, întreb: auzi coane, tu poți elibera și certificate de deces?
...-cum să nu pot!(chirurgul șef are o politețe de urs suferind de crampe)
-Și ce scrii la cauza decesului, numele tău?
-Daaa, bine că ești tu deștept!(nu pot reproduce și tonul lui gutural/răstit/bolovănos aici)
(râsete homerice dinspre haita de părerologi)
Mai departe, hai la blocul alimentar. Intrăm, frumos, alb tot, bucătăresele albe și ele la față...
-Vestiarele la control!
În regulă...în dulapul de aici ce aveți, CLOR!!???!
...bucâtăresele străvezii: da...
-Ce faceți cu el?
-Fierbem vasele și punem și noi puțin clor...
-HA! Cum să faceți așa ceva? Eu acasă le fierb cu detergent de rufe și așa trebuie făcut!(satisfăcută)
...Pauză lungă mă uit pe rând în ochii fetelor de la blocul alimentar, gasesc decât vid stelar, din când în când câte o comeată...
-Aaa..., doamna doctor, de acum înainte așa o să facem!
Ce dracu” parcă pe timpul lui Ceaușescu se făcea mai bine selecția cadrelor...
Mdeam, ”ai să facem procesul verbal.
Mă uit lung la semnătura doamnei doctor venită în control: inginer în managementul puilor de cloșcă cu diplomă cumpărată după revoluție la o universitate de care zău că nu am auzit...
Dacă și bani ne-ar da ministerul ăsta proporțional cu prostia pe care ne-o livrează am face aici și neurochirurgie...


sâmbătă, 13 februarie 2016

Stau în picioare??

Zilele trecute mă sună un amic, primar al unei comune limitrofe, zice:
-Coane vezi că am trimis pe cineva la tine cu o problemă arzătoare, vezi dacă poți să-l ajuți.
-Bine bre (aici în zonă, particula”bre” e titlu de noblețe, adicătelea ”sire”), ”ai să vedem despre ce și cum.
Identific ”petentul” și-l interpelez:
-Mneata ești din partea...?
-Da bre! Nu mă cunoști? A lu” Pârciu? A lu” Pastramă?
Îl scrutez cu atenție. Diiitamai matahala, ca să vă faceți o idee eu am 1.92m și 107 kg. deci nu sunt chiar mignon.
Cu el însă am fost nevoit să vorbesc uitându-mă în sus, când s-a mișcat puțin am ajuns în umbră așa că...
-Nu, nu te cunosc, ar trebui?
Zice: 
-Păi nu suntem vecini? Matale stăteai pe colț(hm, și acum stau tot pe colț), și io la doo case mai”ncolo?
-Ha? Unde domle?
-(mâdru)În sat la noi!
...
-Aaaa, stai domnule așa că eu am stat acolo 5-6 luni după ce m-am născut, ai mei au stat acolo până atunci, apoi s-au mutat la oraș. Bun, cu ce pot să te ajut?
-Păi nu am servici de vreo 4 ani.
-Aha...ai nevoie de loc de muncă, ce calificare ai?
-Asfaltator!
Instinctiv arunc privirile către bocancii lui, pe retină fiind formată deja imaginea bocancilor scâlciați și garnisiți cu smoală și criblură, asfaltator nu?
În schimb văd o pereche de ”bărci” (pantofi cu vârfurile lunguiețe la modă acum vreo 3-4 ani, mă omor după ei...), cremuiți oglindă.
-Hmmm(ridic privirea)...ce să zic, locuri de muncă nu am la mine deocamdată, dar dacă apare ceva îl sun pe amicul comun, dom” primarele.
-(foarte serios)Da” dar să știi că nu pot să stau în picioare, decăt pe scaun!
În secundele următoare am avut ceva probleme căutându-mi falca printre picioarele pacienților ce treceau pe holul unde purtam dicuția înălțătoare...
-Măi omule să știi că locuri la birou se găsesc mai greu dar te sun imediat dacă se eliberează vreunul!
...
Hm, hai la muncă să muncim, dă Doamne să nu găsim...

duminică, 27 septembrie 2015

Beciucleta!

Picură puțin.. hai că nu mai picură...printre picături reușesc să mă strecor trei metri, timp în care mă sună draga.
Adecătelea: da dragă?
Pun piciorul stâng pe scările casei, proțăpit pe beciucletă, vorbesc cu nevasta din dotare, fac două pedale, mă uit în ochii moșului de 80 de ani ce era la volan, el se uită în ochii mei, deci stabilim o legătură cumva ochiologică, apoi când roata mea din față ajunge în dreptul barei lui se îmbațoșează odată și zice hai! Adecătelea accelerează peste bicicleta mea și îmi optează bunătate de roată.
Merg la biciciclotologul meu, îmi reglează ce și cum, plec, fac alte cumpărături și pe drum spre casă se repede spre mine o cocoană într-un Fordulețzzz... cât pe aici să ma ia pe capotă...
Mi-a ajuns...pun mâna pe telefon și-l sun pe biciclotologul meu: beeei azi e destul, bag beciucleta în garaj!!!!