După un an de strâns strașnic din părțile sudice, ajungem la Felix, iubirea concediilor mele, acuma...bine , am mai greșitără în ultimii doi ani față de ea(stațiunea) însă am revenit spășit și cu coada între picioare.
De vreo 8 ani trag la pensiunea Veronica, proprietarii s-au obișnuit deja cu noi: la ambasadă, nu?
-Da doamnă, acolo ne simțim ca acasă.
Cum ce ambasadă...aaa, ambasada este prima cameră construită de ei peste o bucătărie de vară și spălătorie, fiind cumva la etaj au numit-o ”la ambasadă ”.
Booon, purcedem la piscină, eu la un moment dat lungit în apă cu ochii închiși în pișcină (românii știu de ce)cu nește țevi ce dirijau apa spre mijlocul meu fragil apa termală mă trezesc cu o cucoană în poală!
Mă scuzați, m-a luat apa...
aaa nu-i problemă doamnă, serviți!
ies din apă și raportez : nevastă nu ai grijă de mine!
Ai? ce nu am văzut ce făceai în apă?...
Trei zile mai târziu mergem la un ștrand peste drum, mâncare : cartofi prăjiți, mici....apa era plină de uleiuri de protecție...
Seara trecând pe lângă ștrand văd un curier cum pasa o cutie de pizza unui client peste gardul ștrandului unde nu aveam ce mânca....vezi nevastă? Na pizza prin gard!
Bem apă, (eu vin) bere, suc...se strâng ambalajele...trebuie să scap de ele!
Am adunat două sacoșe, oricum mergeam la supermarket să mai luăm căte ceva, hop și eu să reciclez însă la Sânmartin aveau la conteiner o duamnă ingineră de la NASA care dădea ochii peste cap de fiecare dată când încercam să bag o steclă...,
Inițial am încercat a trece cu sacoșele pe lângă ea, n-am reușit, mă întreabă senină...: ce domlu, nu inchepeți?
130kg, 190cm, NU duamnă
nu inchepem!
